“There are two sides to every story”, spun americanii și o fac de obicei atunci când se referă la o dispută în care fiecare tabără are propria variantă de adevăr. În jurnalism - știu că va suna gol și important în același timp, dar e adevărat - unghiul din care alegi să spui povestea e foarte important.
Un caz concret:
În numărul de noiembrie, Wired a publicat un articol despre serviciul telefonic de reclamații al orașului New York, 311. E un text, așa cum face Wired de obicei, pentru cei îndrăgostiți de date și de ce se poate învăța din ele atunci când sunt adunate și mestecate de computere. E un text despre un viitor palpabil și pe măsură ce-l citești chiar îți imaginezi cum un asemenea sistem ar îmbunătăți și orașul în care trăiești:
Launched in March 2003, 311 now fields on average more than 50,000 calls a day, offering information about more than 3,600 topics: school closings, recycling rules, homeless shelters, park events, pothole repairs. The service has translators on call to handle some 180 different languages. City officials tout a 2008 customer satisfaction survey, conducted by an outside firm, that compared 311’s popularity to other call centers in both the public and private sectors. 311 finished first, barely edging out hotel and retail performance but beating other government call centers, like the IRS’s, by a mile. (At the very bottom of the list, not surprisingly: cable companies.) Executive director Joseph Morrisroe attributes 311’s stellar scores to its advanced technology, relentless focus on metrics, and employee training, which ensures that “customers will speak with a polite, professional, and knowledgeable New Yorker when they need assistance.”
Cam asta e zona de confort a celor de la Wired: viitorul e deja aici, ni se întâmplă, e bun și are în spate o bază de date updatată continuu ce așteaptă să fie interogată. De cele mai multe ori funcționează pentru că în zona asta sunt multe dintre subiectele ce vorbesc despre felul în care trăim azi, când avem la dispoziție, zilnic, mai multă putere de calcul decât tot progamul Apollo în anii de misiuni spre Lună.
Dar, acum două zile, am citit în New York Times textul ăsta: The worst bathroom in New York. E scris de o jurnalistă care are ca beat clădirile din NY și problemele cu care se confruntă oamenii ce locuiesc în ele. Textul vorbește despre sărăcie, despre indiferență și, în cele din urmă, despre cealaltă față a serviciului public 311:
Indeed, when I would ask a tenant if they called 311, I would hear either a Daniel response — “I called 311 until I was blue in the face” — or a response that mirrors the behavior of Justin’s family — “I don’t call 311 anymore. Because I gave up.” In a certain way, both responses are saying the same thing. They are expressions of the demoralization and resignation that people carry with them. In the social universe I inhabit, there’s such a strong belief that you can change things, you can make things happen. But in the Bronx, behind too many of the doors I knocked on, people’s faces are bereft of that sense.
Nu spun că unul e mai bun decât celălalt - fiecare îmi prezintă mie, cititorului, câte o lume despre care habar nu aveam. Doar că unul fetișizează poate puțin prea mult lumea pe care a descoperit-o și e prea puțin dispus să îi conteste meritele.
Lecția, dacă e vreuna, ar fi că dacă rămâi în zona de confort e foarte posibil să ignori “the other side of the story”. Și dacă faci asta prea des, riști să schimbi jurnalismul pe PR.
