E greu, ca jurnalist și, presupun, ca cititor, să nu-ți vină pofta să scrii atunci când îl citești pe Tom Junod. E un jurnalist atipic nu doar pentru România - unde probabil ar fi nevoie de eforturi comparabile cu ale experimentului LHC în căutarea bosonului Higgs pentru a găsi ceva similar ca voce și forță de pătrundere a subiectelor - ci și pentru Statele Unite. Junod e un filosof al jurnalismului. Nu prin faptul că se preocupă prea mult de originiea, viața și însemnătatea acestei meserii, ci pentru că face jurnalism căutând - și, cel mai important, neascunzându-și căutările - să găsească înțelesul subiectelor despre care scrie. Și mai face un lucru esențial, numai bun de furat de către cei care aspiră la așa ceva: tratează jurnalismul ca pe o experiență neîntreruptă. Nu contează că trece de la un subiect la altul, ține minte ce a documentat și a scris de-a lungul timpului și, când simte că e cazul, folosește acele experiențe. Pentru că jurnalismul, făcut cum trebuie, e o experiență de viață care te marchează. E un proces continuu, de acumulare, în care interviul de acum câțiva ani cu un om de știință care studiază regenerarea de țesuturi pus alături de altul cu unul care studiază genetica îmbătrânirii poate da naștere unei idei care e cumva chiar mai mare decât studiile celor doi. Așa se formează o voce. Așa se recunoaște un autor.
Cel mai recent text al său e despre știință. E un eseu provocat de ediția Best & Brightest a Esquire US în care nu face altceva decât să-și amintească textele pe care le-a scris de-a lungul timpului, 6 ani deja, pentru acest proiect și să tragă o concluzie profund personală. Sau personal de produndă. Cum vreți. Dar e una către care, până la finele textului, ne atrage pe toți cei care îl citim: că știința ține, acum mai mult decât oricând, de credință.
As it expands its realm into matters of faith, science will become more and more faith-based […] Its promises will become harder to believe the closer they come to being fulfilled, because belief will obligate us to make choices we are not equipped to make — choices once left to popes and their priests. And this is how science will finally become like religion in all things except its actuality.P.S. Culmea e că Junod n-a studiat jurnalismul. Poate cel mai bun punct de pornire pentru a-l înțelege ca jurnalist e discursul pe care-l puteți citi (și asta e, de fapt, “lectura suplimentară” absolut necesară) aici.
Read more: http://www.esquire.com/features/brightest-2010/year-science-1210
I did not – have I said this? – go to J-school. I never learned the rules. I learned how to interview people by working as a salesman when I got out of school, by selling handbags in Texas, Oklahoma, Louisiana and Arkansas. I learned how to write by keeping my own journal. I did not go into journalism because I believed it was a respectable profession, but rather because it turned out to be the only thing I could do really well. And so I’ve gone at this business with certain core beliefs:One: That, with any luck, Journalism is really not quite a respectable profession. There’s an old Woody Allen joke: “is sex dirty? Only if done right.” That’s journalism to me. If it is not quite the oldest profession, it is, at its heart, a very flawed and human one, and therein lies its interest and its glory.
Two: That journalism is no better than the people who practice it.
Three: That questions of so-called bias and objectivity should be set aside in favor of simple human fairness.
Four: That journalists should be free to respond, in a very human way, to the people they are writing about – that, indeed, that stories should represent that response.
And five: that there are no rules. More specifically, that every story demands its own set of rules, just as it demands its own voice, its own structure, etc. etc.
